TIMISUL NOBILIAR – FAMILIA LIPTHAY – Conacul Lovrin


Clasa nobiliară din arealul Banatului românesc își reliefează cu adevărat dimensiunea abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când puterea economică și politică se află în mâna Casei de Habsburg. Înnobilați mai ales pentru merite militare, noii reprezentanți ai acestei elite primesc titluri și pământuri. O altă categorie a nobililor vremii sunt descendenții vechilor familii cu sânge albastru, iar alții sunt, pur și simplu, cei proaspăt îmbogățiți prin diferite mijloace.

Remarcat ca un brav luptător al Armatei Imperiale, baronul Anton Lipthay de Kisfalud et Lubelle, descendentul unei străvechi familii de nobili maghiari, a căror obârşie se găsea în zona Ungariei de Sus, a primit din mâinile împăratului Iosif al II-lea al Sfântului Imperiu Roman Crucea de Cavaler  a Ordinului Militar Maria Terezia, Ordin fondat la 18 iunie 1757 de împărăteasa Maria Terezia a Austriei.

Conacul Lovrin

Acesta a dispus, în anul 1817, construirea conacului din Lovrin. Realizat printr-o fericită alăturare de elemente de stil baroc şi neoclasic, a fost poate cel mai frumos conac ce exista prin părţile Timişului la acea dată.

După doi ani de la finalizarea construcţiei, a început amenjarea parcului, ce se întindea pe o suprafaţă de un hectar şi jumătate. Grajdurile şi magaziile din vecinătatea turnului de apă, precum şi casa pentru spectacole constituiau ansamblul clădirilor utilitare din parc, unde putea fi admirată şi o grădină în stil englezesc şi un mic lac. În vecinătatea conacului s-a ridicat, în anul 1789, biserica romano-catolică “Sfântul Anton de Padova”.

Chibzuinţa şi priceperea acestei familii în administrarea moşiei s-a dovedit benefică atât pentru propriile interese, cât şi pentru comunitate. Fiul lui Friederich, care purta şi el numele bunicului, Anton, avea bune cunoştinţe şi abilităţi în domeniul agriculturii. Proiectele sale au contribuit la dezvoltarea comunei, dacă am vorbi fie numai de înfiinţarea unei fabrici de bere, în anul 1846, întreprindere care a funcţionat timp de 24 de ani. O contribuţie la prosperitatea localităţii a avut-o şi fratele acestuia, Bela, cel care în anul 1884 devenea deputat.

Ca şi pentru multe alte familii de nobili din Timiş şi din întreg Banatul, după mărire a venit decăderea. Reforma agrară din 1921 a însemnat pentru acestea începutul declinului. În Transilvania au fost expropriate aproximativ 1.600.000 de hectare, suprafaţă ce reprezenta echivalentul a 3.769 de moșii. Dintre acestea, 2.218 aparțineau maghiarilor, 555 românilor, 443 evreilor, 424 germanilor, diferenţa aparţinând unor proprietari de alte naţionalităţi. Pentru familia Lipthay, reforma a însemnat pierderea a 70 de hectare din domeniul de la Lovrin. Lipsiţi de pământuri, ultimii descendenţi ai familiei au părăsit ţara, stabilindu-se în Ungaria şi în Chile.

Povestea frumosului conac reiterează istoria atâtor alte clădiri impunătoare, emblematice pentru arhitectura vremii, o istorie a înstrăinării şi suferinţei, uneori chiar a schilodirii, a distrugerii şi, în final, a uitării.

Lipsit de suflet, după expropriere şi plecarea forţată a descendenţilor celor ce au ridicat frumosul edificiu, acesta a intrat în posesia Institutului de Cercetări Agronomice din România care, în toamna anului 1946, primea 575 de hectare de teren din rezerva de stat pentru Staţiunea experimentală Lovrin.

Conacul, altădată simbol al eleganţei şi rafinamentului, a fost transformat în spaţii pentru birouri și laboratoare de cercetare. Elanul proletar s-a abătut cu barosul şi mistria asupra interioarelor somptuoase, încăperile devenind meschine şi pierzând pecetea luxului. Varul ce a acoperit pereţii şi linoleumul sub care au fost bine ascunse pardoselile bogate au desăvârşit opera de depersonalizare. Doar câteva piese de mobilier, ce au ajuns să deservească diverse activităţi de laborator, mai aminteau de vremurile apuse ale strălucirii acestui conac nobiliar.

Clădirea destinată spectacolelor, care se afla în proprietatea parohiei romano-catolice, nu a scăpat nici ea de mâna acaparatoare a comunismului, fiind naționalizată și transformată în cantină. Ulterior, parohia a reuşit să o recâştige, dar nu i-a redat nici vechea utilitate şi nici măcar o altă întrebuinţare. Deşi nu s-a întors la vechii săi proprietari, conacul din Lovrin nu a împărtăşit totuşi soarta altor asemenea aşezăminte care, în lipsa unui proprietar care să le asigure măcar un minim de îngrijire, s-au preschimbat în ruine.